how to give a bad news

evident, exista situatii incomode in care suntem in cercul vicios “wrong person-wrong place- oh so stupid timing”. si? pentru ce e asta o ocazie? simplu: pentru a iesi din cerc. cum? si mai simplu…o amica imi spunea “mai de fiecare data cand cineva ma intreaba prea insistent cum imi mai merge si ce mai fac urmeaza o veste proasta”. normal, daca acel “cineva” isi ia postura de victima in serios ( “de ce tocmai eu sa fiu cel/cea cu vestea proasta…? cum s-o menajez pe persoana respectiva) si uita de fapt ca n-ajuta cu nimic (chiar daca da “bine” si chiar cu bune intentii).
sau ar mai fi varianta

“comunicarea interna”

foarte multa lume ma intreaba care este elementul esential in comunicare. (parca ar fi doar unul). totusi, una dintre conditiile mele este sa functioneze comunicarea interna, iar cand spun interna ma refer la cea din “mine”, ca om.
se spun prea des cuvinte mult prea mari, gen empatie, intelegere fata de partenerul meu, tehnici, strategii, cand de fapt eu, ca om, uit sa constientizez rolul meu in procesul de comunicare in care ma aflu. chiar ma vad acolo? ma aud? ma simt? imi dau seama ce mesaj vreau sa trimit? doar apoi pot pretinde ca as vrea sa il inteleg pe celalalt. sa ii fac un “rapport”, un “P-O-L” ( Pacing-outing-leading) si alte cele…

de ce facem un curs?

chestia geniala la acest blog este ca pot vedea termenii introdusi de voi, cititorii, in motoarele de cautare. si una dintre cele mai geniale intrebari este “de ce facem un curs?”, genial pentru ca tu, ca om, ti-ai pus problema asta.
eu tin cursuri si particip la cursuri pe diverse teme, cred ca nu ma voi opri din a invata efectiv decat atunci cand nu voi mai fi. si intalnesc tot felul de oameni, unii cu asteptari marete (“daca stiu cinci tehnici de comunicare voi schimba lumea”), altii fara asteptari dar cu speranta de dezvoltare (personala, profesionala)… insa excelenta o recunosc mereu in setea de cunoastere, excelentii adevarati sunt aceia care stiu ca invatatul e de fapt un joc si le face placere.
de ce faceti voi vreun curs?

chiar ar trebui sa iau viata “in serios”?

interesanta expresia asta, “sa fim seriosi” – cand e vorba de vreo chestie “importanta”. eu n-am fost niciodata “serioasa”, nici cand mi-am dat BAC-ul, nici cand am avut primul training de comunicare de tinut in fata unor ochi foarte curiosi, nici cand m-am maritat si nici macar cand a murit cineva drag mie… de ce sa fiu serioasa cand viata e un joc iar eu ii pot influenta regulile? de ce sa nu accept sa intru in joc si sa ma simt bine, degajata in propria-mi piele? de ce sa ma obosesc sa imi incrunt fata si sa facilitez ridurile inutile cand as putea sa zambesc? de ce sa fiu serioasa cand merg pe strada grabita spre vreo intalnire importanta cand as putea sa intru in joc si sa observ bucuria copilului care imi zambeste strengar?

pai…sa fim seriosi… o viata avem, tocmai pe unica viata sa o irosim prin a fi seriosi? ))

“si ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?”

sincera detest intrebarea asta pentru copilashi. de unde sfantul sa stie copilul ce meserii vor exista in 10-20 de ani, cand e el deja “destul de mare” ca sa munceasca. sau visa careva sa devina cercetator stiintific pentru publicitatea niselor….?!
sau trebuie copilul sa isi dezvolte deja tipare clare si sa aiba si habar despre toate celelalte idei marete…ce face un medic, un politist, un profesor…

daca faci acelasi lucru, vei avea aceleasi rezultate…

iar daca doresti sa obtii alte rezultate, fa altceva!

acesta a fost pentru mine un fel de motto care m-a insotit in ultimele zile.

“Cum” si nu “de ce?” -> fact based marketing

subliniam de multe ori in discutii si traininguri importanta intrebarilor. vad in special problematica intrebarea in sine in diverse relatii cu clientii: ei vor o solutie.acum.viabila.. si sunt intrebati “de ce?”

NO-GO!!! clientul nu vrea si sigur nu are chef sa isi motiveze decizia. si daca il vom intreba “Cum?” nu vom face asta pt a ne pune bine pe langa el, ci pentru a ne deschide usa spre rezolvarea problemei lui: solutia rapida, viabila.

una dintre greselile capitale in comunicare

un alt client si cunostiinta mai veche de-a mea se plangea adeseaori ca are probleme foarte mari cu angajatii, mai ales in relatia cu clientii. m-a rugat sa il ajut.
echipa e amestecata (oameni din diferite background-uri, si mai diferite interese) si sunt cu totii politicosi si punctuali, isi fac treaba insa totusi 80% din jobul lor este “la vedere”, au de-a face cu clientii (actuali sau potentiali).
seful lor m-a rugat sa gandim niste traininguri de comunicare externa pentru a imbunatati acest aspect si am fost invitata azi dimineata la o cafea la firma. doream sa imi fac o imagine despre politica interna a firmei (daca e vreuna) si despre team.
what is wrong in this picture?

teoretic si practic

teoretic mi-am propus azi dimineata sa scriu despre o noua strategie de comunicare adoptata de NLP. teoretic ma mai gandeam ca ar fi interesant sa scriu despre un nou curs pe care il voi tine, despre discutiile cu “clientii” si despre delegatia de cateva zile.

practic voi scrie si despre toate temele acestea, candva. dar practic am fost nevoita dimineata sa fug pana la supermarket si sa fac niste cumparaturi, deoarece nu mai aveam mancare in casa. m-a oripilat atmosfera generala:

cautand inspiratia!

m-am intors aseara acasa. imi era dor de patul meu, de canapeaua mea, de o tigara in bucatarie. si mai ales de masina mea de cafea, e magica!
eram bucuroasa sa citesc (unele) mailuri (desi cateva sute adunate n-am sa apuc sa le citesc decat prin week end), sa vad statisticile de pe blog (si primul comentariu!!, mersi!), sa iau pulsul diferitelor teme care ma intereseaza, sa dau telefoanele de rigoare… and so on. sa revin la dinamismul vietii mele de zi cu zi.
ma gandeam chiar cu mare placere ca voi scrie niste articole pe blog (urmeaza imediat ce revin la ritmul de viata “normal”) si atunci mi-am adus aminte de ce imi spunea un prieten (de mult timp, si totusi parca era ieri). acest prieten drag imi spunea ca e mai bine sa scrii despre dragoste decat despre ura (good point!), ca atunci “cand nu stii ce sa scrii… scrie te iubesc!”
cel mai frumos mod de a-mi cauta inspiratia! iti multumesc si dau (anonim) gandul mai departe. merita, prietenii stiu de ce!!

Iarasi fac bagaje!

Nu m-am intors bine acasa si ma apuc iarasi de bagaje. voi pleca 4 zile intr-o combinatie de concediu-delegatie, in care sper din suflet ca prima parte (cea cu relaxarea) sa predomine )

pana atunci, enjoy!

Cea mai adevarata comanda la McDonald’s :)))))

Bascaliosii ma surpind cu super idei in newsletterul lor. si m-am gandit sa va spun si voua cum trebuie de acuma sa va prezentati la McDrive!

Restaurante mici- efecte “speciale” maaaari!!!

Recent am observat ca in Viena nu se mai “poarta” restaurantele mari, cu prea multe locuri… (nu ma refer la fast food). Sunt prea mari, chelnerii prea putini si neatenti (mai ales la dorintele speciale, “fara sare, doar cu ulei de masline, inca o bere va rog!”) si apare sentimentul de anonimitate chiar si printre clientii fideli.
In schimb restaurantele mici (cu vreo zece mese) se bucura de multi fani. De ce sunt atat de trendy? Motivele ar fi: